„De ce să nu încerci?”
Așa mi-a zis Dragul Meu acum mulți ani, mai bine de 15, când i-am zis într-o după-amiază că vreau să scriu o carte.
M-am uitat la el și am zâmbit. Cum îi zâmbesc și azi.
La vremea aceea eram încă studenți, cred că în al doilea an de căsnicie și al patrulea de facultate, și stăteam într-o cameră de cămin. Era bine, o garsioneră practic, iar după ce primele 8 luni de căsnicie ni le petrecusem în căminul VII din Hașdeu, Cluj Napoca, cămin de băieți cu alți patru colegi de cameră și de universitate, unde stăteam acum era Rai!
Simt și acum cum mi s-a uscat gura când m-am așezat în fața calculatorului și am deschis un document. Aveam un monitor din ăla burtos, Pentium nu mai știu de care, dar nicidecum ceva performant, nici măcar pentru standardele din acei ani, 2006-2007 adică.
Am scris: O să o cheme Clara.
Clara ar fi chemat-o pe fetița mea, dacă aș fi avut una. Poate îmi vor face băieții mei cândva o nepoțică pe care o să o cheme Clara, cine știe... Dar hai să nu divaghez prea tare!
Cred că dacă aș închide ochii și mi-aș lăsa degetele să scrie singure, aș putea reproduce primele paragrafe.
Când scrii pentru prima dată ceva, da, pentru mine fusese prima dată când o astfel de idee îmi trecuse prin minte, prin tine trec niște emoții pe care nu le poți defini. Se nasc din sufletul tău, din lucruri nerostite vreodată, din visuri tăinuite și din speranțe abia ivite, dar și din puteri nebănuite!
Văd porțile mari de fier, care se deschideau și mă lăsau să pătrund pe o alee plină de tei. Aud cum scârțâie când se închid în urma mea, simt răceala nopții care se lasă și o văd pe Clara singură, speriată, părăsită.
Îmi amintesc că am scris pe nerăsuflate câteva pagini, iar pe urmă m-am oprit. De tot.
Aveau să mai treacă 10 ani până ce ideea de a scrie o carte avea să se nască iar în inima mea!
Și încă 4 să prind curajul să o termin!
14 ani de când sufletul mi-a spus clar ce vreau, dar eu nu am fost pregătită să îl ascult.
Toate cred că vin la timpul lor.
Iată, cartea mea dragă, Locul unde mai trăia ziua, vede lumina tiparului în câteva săptămâni.
Povestea scrierii ei e, cumva, și povestea devenirii mele.
În seria acesta de nescrise, mi-am propus să ți-o spun și ție, pentru că cred în puterea exemplului și în puterea poveștilor.
De asemenea, cred că oamenii care cred în povești au în sufletul lor:
✨ Un strop de magie
✨ Un strop de bucurie
✨ O ploaie de speranță
Și simt că așa ești și tu!
Povestea Clarei, acea Clara și acea poveste, am scris-o pe scurt, acum trei sau patru ani, în povestirea Oglinda nu minte, pe care, dacă vrei, o poți citi aici.
💜
Mona
|